| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Paul Viniciusfructul oprit un aer din ce în ce mai intens albastru înveleşte aproape ascunzând oraşul: o pânză dulce de păianjen buzele tale în somn
lapte negru de toate vai mama lor târguri prăfuite lătrate noaptea de lună câinească şi-n care nici măcar vreun marfar n-ar opri de toate aşezările alea în care nenorocul prinde cheag într-o clipită iar vacile nu dau decât lapte negru dar prin care am trecut m-am oprit şi am băut o vodcă de toate absolut de toate-mi amintesc cum şi de acei bărbaţi întunecaţi cu tatuaje de sânge negru ieşit la suprafaţă prin piele până-n blestemăţii şi de femeile cu sexuri de tăciune şi trupuri de cenuşă ca nişte menghine ale morţii din care cu greu mai poţi ieşi numai de tine suflete nu mai ştiu nimic numai de tine copile cu ochi mari limpezi şi întrebători care am fost aidoma odată fiindcă tu nu te-ai îmbolnăvit de lume şi nu te mai joci decât în sânge proaspăt iubitor poate că mai eram puţin treaz ori poate am visat sau poate numai mi s-o fi părut: azi-noapte am dormit c-o groapă-n pat în care şi tu ai aruncat un bulgăre de pământ în lipsa cuvintelor liniştea ţi se lipeşte de trup precum o mută frumoasă tânără goală două mâini albe catifelate peste auz într-o surdină mai mare decât orice deşert pământean. de fapt muzică: o muzică adormitoare un trup concentric o femeie numai muzică acoperindu-te doi ochi verzi de pârâu printr-o pădure alungată de păsări în inima ta oraşul interior gândurile hămesite carnivore de care nu mai scapi pe care le tot cari cu tine prin oraş printre pereţi dărăpănaţi de case zdrenţe de cer imobile orbitoare bulevarde şi parcuri vibrând de clorofilă şi îndrăgostiţi care dispar unul în celălalt apoi amândoi dintr-o dată iar natura-şi face treaba muşcând şi din tine fiindcă degetele nedormite şi gândurile negre cărora degeaba le-ai pus botniţă numai lumina pasageră frumoasă a unui chip prin cenuşă pâclă şi umbre ca o trecere de pietoni însorită care-ţi aminteşte că totuşi eşti locuit poate că nu a fost doar atât poate că ea a mai făcut şi alte mici gesturi insesizabile în afară de a închide fereastra de a coboarî jaluzelele de a se dezbrăca şi de a mi se cuibări în sânge numai că de atunci niciun doctor nu mi-a putut explica decât că poate m-am infectat cu un vreun cristal nou sau cu vreun vis necunoscut după care s-au privit extrem de mult stăruitor de mult timp în oglindă (cum ai privi un necunoscut) în timp ce-şi tot spălau mânuşile chirurgicale de roşul sângelui ei în timp ce în mine răsărea din nou luna iar ea îşi prindea aceeaşi floricică albă în întunericul părului ei umbra mâinii drepte pe foaia de hârtie poate că nici măcar nu contează ce am învăţat eu despre poezie şi poate că nici poezia nu-i drumul cel mai scurt dintre întuneric şi soare naştere şi moarte ţipăt şi asurzire însă nu mă pot opri să nu mă întreb când unde şi de ce mi s-au întâmplat mie toate astea. ceea ce este clar este doar că după mine nu se mai poate face fotografie şi că nici sângele nu-mi mai foloseşte la altceva. în schimb umbra mea este tot mai pregnantă: ceva între carne şi clorofilă mercur şi apă. seamănă tot mai mult cu un gropar de treabă care îşi sumetecă mânecile toate au un început până şi zâmbetul vine dintr-o tristeţe mai veche uşor îngălbenită pe la colţuri. chiar şi catifeaua fierbinte a pielii tale dintr-o ţară de chirurgi zornăindu-şi scabros instrumentele lucioase. iar acum albastrul. albastrul cel mai umed mai fără de păsări şi margini. şi cloroformul lui. şi moartea. |